Ziua 26. 7219 Km. 132 ore pe motor și 2 pe dromader.
Pe măsură ce înaintăm spre est, devine din ce în ce mai clar că ne îndreptăm către un alt fel de lume. Peisajul se schimbă din roșu în galben, munții devin câmpuri pustiite de soare, prezența omului e din ce în ce mai puțin vizibilă - dacă n-ar fi șoseaua și câte-o adunătură de case joase la câteva zeci de kilometri distanță ai crede că ești la capătul lumii. Chiar și așa, ultimele urme precare de civilizație resimt prezența din ce în ce mai apropiată a deșertului.
Capătul lumii începe la Merzouga. De acolo începe o altă lume, dunele Saharei în care noi, europeni călare pe motoare de șosea, nu avem ce căuta fără călăuze. Ne cazăm la marginea deșertului, în depărtare se aud motoare turate - gazda ne lămurește că mulți concurenți la celebrul tur Paris-Dakar vin aici să se antreneze.
Ajungem până la marginea dunelor, însă atât; mai departe, fără un motor de enduro cu cauciucuri adecvate, n-ai ce căuta. Bineînțeles că nu putem să ne abținem de la a ne scălda roțile în nisipul Saharei, înaintând fie și jumătate de metru dincolo de șosea. Adi se avântă cu ambele roți într-un capăt de dună și se dă jos de pe motor, vedeți cricul? E ridicat, motorul stă singur înfipt în nisip; asta până la prima pală de vânt, când se scaldă cu totul în dună. Într-un minut urmele roților se șterg complet.
Șoseaua duce până la Taouz, un sat cu doar câteva case, unde se transformă într-o potecă prăfuită. Capătul drumului - de aici nu mai putem merge decât înapoi. Localnicii ne spun că am nimerit într-o perioadă bună, nu e chiar așa cald ca de obicei. Căscăm ochii la termometru: pâi cum o fi de obicei?!?
A doua zi, schimbăm motoarele în patru timpi cu altele, în patru picioare. Mergem cu dromaderii în deșert, călăuziți de localnici berberi. Contrar impresiei mele inițiale, berberii nu sunt cu totul asimilați de lumea arabă: au limba lor, a doua limbă oficială în Maroc, poartă jilaba tradițională albastră și trăiesc la marginea deșertului din care au ieșit abia o generație mai devreme. Albastrul închis pare o alegere destul de nepotrivită pentru soarele deșertului, dar au o explicație: marea e albastră pentru că reflectă cel mai mult albastrul, deci culoarea asta trebuie să reflecte cel mai bine și căldura soarelui. Nu sunt convins că din punct de vedere fizic e corect, însă e o explicație inteligentă. Și frumoasă. În arabă același cuvânt desemnează și "berber" și "barbar", dar cu siguranță cele două nu sunt sinonime.
Înoptăm printre dune, într-o tabără de corturi. Berberii se plimbă prin deșert ca la ei acasă - de fapt la ei acasă și
sunt, chiar dacă au renunțat de curând la viața nomadă. Cunosc dunele
după nume, vântul deșertului care pe noi ne obligă să stăm mai mult cu
ochii închiși pare să nu-i afecteze, nu știu în ce zi a săptămânii sau
a lunii ne aflăm și ne explică senini că n-au idee ce o să facă mâine -
iau viața de la o zi la alta. Pentru un european atitudinea asta pare
de neînțeles ca mod permanent de viață (chiar dacă temporar o
experimentăm și noi în această călătorie), însă printre dune are mai
mult sens. Când fiecare nouă zi e o izbândă pentru care trebuie să lupți
cu stihiile atât de evident dezlănțuite, fiecare nouă zi e o răsplată
suficientă.
Berberii ne plimbă, ne cântă, povestesc, glumesc, sunt deschiși și prietenoși. E însă limpede că între noi și ei e o prăpastie pe care nici măcar nu are rost să încerce s-o disimuleze, ei sunt oamenii deșertului iar noi suntem turiștii veniți să-și hrănească nevoia de aventură, care postează selfie-uri pe Facebook și nu peste mult timp se vor întoarce la lumea reală, la certitudinea birourilor și calculatoarele lor, să-și continue existența ocupată și importantă care berberilor le e complet străină.
0 comments: