Catedrala lui Pitagora

By | Saturday, September 05, 2015 Leave a Comment

Ziua 32. Km 8381. 151 ore pe motor.

Pe vremea când maurii au năvălit din Africa să civilizeze Europa, deja trecuseră prin biblioteca din Alexandria unde, ca buni creștini ce erau, s-au pus pe distrus complet și temeinic. Aaaa, nu, că nu erau creștini: nu s-au pus pe distrus ci s-au pus pe tradus, asimilat și aplicat. Complet și temeinic. Când s-au simțit suficient de stăpâni pe Andaluzia încât să-și facă palate la fața locului, deja știau teorema lui Pitagora ca pe tabla înmulțirii. Și o aplicau în moduri surprinzătoare.


De fapt eu încerc să vă povestesc despre Alhambra - ce rezonanță misterioasă are numele ăsta. Un complex de palate și grădini construit de mauri în Granada, pe vremea când stăpâneau aproape toată Spania și Portugalia. Mă rog, printre ele e și-un palat construit de-un Carlos-creștinul ceva mai târziu, dar ăla e total diferit de restul și la drept vorbind nu prea contează. Islamicii n-au voie să-și decoreze edificiile cu figuri - ăștia chiar o aplică pe-aia cu "să nu-ți faci chip cioplit". În consecință nu și-au umplut palatele cu statui de sfinți și înaintași iluștri, ci cu modele geometrice. Complet și temeinic. Da' pe bune: temeinic de tot, aproape că nu scapă un colțișor care să nu fie acoperit de un labirint de forme abstracte sculptate cu migală în piatră sau lemn, sau cu un mozaic colorat și complicat.


Ce treabă are asta cu Pitagora? Pâi are, așa ne spun matematicienii din zilele noastre care încearcă să explice de ce toată nebunia asta aparent haotică este totuși atât de plăcută ochiului. Mai exact are treabă cu proporțiile, cam așa: dacă iei un pătrat cu latura 1 (orice 1), diagonala lui, ne spune Pitagora, va fi radical din 2. Dacă folosești diagonala asta ca latura lungă a unui dreptungi cu latura scurtă tot 1, diagonala noului dreptunghi va fi radical din 3. Dacă o iei pe asta drept latura lungă a unui nou dreptunghi, iese radical din 4. Și tot așa. Seria asta, radical din 2, 3, 4, 5..., au folosit-o obsesiv constructorii Alhambrei la proporțiile clădirilor, coloanelor, ferestrelor, la decorațiile pereților, peste tot pe unde s-a putut. Într-un fel, toată Alhambra e o catedrală închinată nu vreunei zeități arbitrare, ci înțelegerii raționale și emoționale de care este totuși capabil omul. Niște păgâni simpatici...


Acu' toată chestia asta cu vizitatul Alhambrei e mai frumoasă în povestire sau în amintire decât în trăire. Ca să ajungem să luăm bilete a trebuit să ne punem la coadă cu o oră înainte de deschidere - online biletele sunt rezervate cu câteva luni în avans. Intrarea în palatul lui Nasrid se face la ora fixă înscrisă pe bilet, și bineînțeles cu jumătate de oră de stat la coadă. Parcarea, o cafea și o brioșă costă mai mult decât biletul de intrare. Tot locul e înțesat de turiști cu bețe de selfie, paznici, grădinari, gunoieri, constructori. E greu să scapi de sentimentul că răscolești un schelet - toate palatele și grădinile astea aveau cândva sens pentru cei care le-au construit și folosit, dar acum sunt moarte, niște ziduri frumos decorate și eficient exploatate. Un mort frumos...


Newer Post Older Post Home

0 comments: