Ziua 40. Km 11226. 199 ore pe motor.
Poza de mai sus n-are nici o treabă cu titlul sau cu conținutul, dar cine poate rezista unei rochițe roșii îngenuncheate grațios, concentrata asupra unor trebi importante? Adică are: e o turistă care fotografiază un monument într-o postură de excepție. Postura, nu monumentul. Și de excepție pentru că regula e ca turiștii să se fotografieze pe ei înșiși, cu monumentul pe fundal. Selfie cu monumentul!!!
Următoarea revoluție în smartfonologie va fi app-ul care să adauge monumentul de pe fundal la alegere, ca să nu mai trebuiască să bată bieții oameni atâtea drumuri ca să-și poată impresiona prietenii necunoscuți de pe Facebook.
După feeria turistică de la Alhambra ne-a cam ajuns cu monumentele, dar ale naibii se țin scai de noi. Barcelona e plină, apoi Pisa, ce să mai zic de Roma... Peste tot comerțul cu bețe de selfie e înfloritor, și ăștia nu aruncă banii de pomană: dacă-l iau, apoi îl folosesc! Intensiv, mai ales dacă-i extensiv. Bățul, zic. Vorba bărbosului: s-a dus drakku și ultima fărâmă de comunicare directă, înainte mai dădeai un bună ziua, fă și mie o poză, mulțumesc, de-acu gata: tehnologia bâtei de selfie ne face atât de auto-suficienți încât nu mai avem nevoie de ăilalți decât ca să ne hrănească orgoliul cu like-uri. Dați bă like-uri! N-auziți? C-am fost în Gaudia și-am văzut Sagrada Familia, și Turnul din Pisa și multe alte pietre. Pentru voi am făcut-o, ce mama naibii, like! Și-am pozat și pisici! Și rochițe roșii!
Stând mai mult prin hosteluri, am învățat engleza turistică. N-are multe cuvinte, în schimb e plină de interjecții: ooo, uaaah, ghh, îhî, mmm. Răspundem și noi ardelenește: nooo. Piesa de rezistență e "and it was like..." și urmează firește o interjecție: and I got out of the station and it was like... uaaah. Și cam asta-i toată conversația cu turiștii de hostel: am văzut.. oaaah... merem să vedem... hihihi... merem să bem. Mereți, că noi avem de bătut drumuri. Monumentul fie cu voi! Să nu-ți uiți bâta!
Ce-i drept noi am și supralicitat: multe locuri, multe hosteluri, multe monumente, aceleași bețe de selfie, prea puțin timp. Mie unul imi vine greu să relaționez cu pietre, mă uit la ele and it's like: now what? Oamenii care le-au adunat nu mai sunt, uneori le mai aflu povestea și lucrurile capătă sens. Oamenii care sunt sunt departe, e greu sa scapi de stigmatul "turist" și să-i vezi îndeaproape, iar noi suntem mereu pe fugă, ne-ar fi trebuit măcar un an. Oamenii care trec poartă bâte, se hlizesc degeaba și abuzează de interjecții, de-ăstia nu-mi trebuie.
Nooo... Like!
0 comments: