Ziua 24. 6713 Km. 122 ore pe motor.
Africa pare că începe la Marrakech, sau cel puțin acolo se termină Europa. De-acolo înspre sud și est, totul devine roșu: pământul, casele, munții, albiile secate ale râurilor - și de-astea sunt din belșug, trecem multe poduri peste râuri fantomă.
Marrakech-ului îi stă bine în roșu, asortat cu verdele palmierilor e chiar cochet. E mai aerisit decât Casablanca, străzile sunt incredibil de curate și nu mai are aerul de mahala al coastei Altanticului.
Ne cazăm într-un Riad, în mijlocul labirintului medinei pe care iar facem imprudența de a o asalta motorizați. Partea distractivă e că locul nostru de înoptat se află într-o fundătură - întorsul motoarelor pe o străduță de doi metri lățime, înconjurați de localnici cu figuri dubioase care fumează "țigări marocane", e cireașa de pe tort.
Dar nimic nu e ceea ce pare aici: marocanii, deși par gata să te tranșeze pentru micul dejun, sunt chiar prietenoși; riad-ul pare de afară o magherniță sinistră, dar după ușa strâmtă găsești o curte interioară spațioasă și bogat ornamentată; mărfurile din bazar, pe care ți le oferă cu insistență deținătorii tarabelor, le poți cumpăra la o zecime din prețul cerut dacă spui "nu" suficient de răspicat.
Interesantă abordarea neguțătorilor de aici. În trei pași:
1. Fă-l să se simtă special: îți urează, îți povestesc, îți arată, cântă, dansează, te îmbracă, te periază de nu mai știi cum să-ți vezi de drum, orice pentru a te atrage în conversație
2. Convinge-l că vrea: toate mărfurile sunt speciale, autentic berbere, unice, "not for tourists" (thaaa!!!), "good price". Nici o vorbă despre preț până nu e el convins că ți-a inoculat ideea că ce-ar fi să iau prostia asta cu care n-am ce face, dacă tot e așa de specială și de ieftnă.
3. Stoarce tot ce poți. Prețul de început e exorbitant și ăștia negociază până la epuizare. Cer câte 50 de euro pe orice nimic, obișnuit cu negocierea "soft" europeană te gândești că dacă ai noroc l-ai putea lua la 20. Oferi 2 - dezastru, se strâmbă a dezgust, pâi asta nu-i nimic pentru mine, să vezi ce greu e să obții, dă-mi măcar 49. După jumătate de oră de tragedii cu întors spatele, nu mai vorbesc cu tine, hai că-mi place de tine, îl cumperi cu 5. Probabil face nu face nici doi și oricum nu-ți trebuia, dar nu poți rata experiența. Acum să te văd cum treci granița cu asta:
După nebunia din Marrakech, trecem prin munții Atlas spre Ouarzazate. Peisajul e și mai pregnant roșu, prăfos, nu crește nimic prin bolovănișul ăsta, doar cactuși și scaieți, marcați de câte-o aglomerare de case adunate haotic pe coasta unui deal.
La Ouarzazate vizitam un kasbah - o construcție pe câteva etaje, fără ferestre la nivelul de jos, care de afară arată a fortificație iar în interior e un mușuroi cu un milion de camere joase și înguste și pasaje care nu duc nicăieri. Impresia e că ăștia după ce fac plafonul bagă o țigară marocană și se apucă să arunce niște ziduri despărțitoare complet la întâmplare, sau poate la derută. După ce termină, mai fac un plafon și o iau de la început. Altfel nimic în acest kasbah, doar un labirint de încăperi goale. Nu pot să nu mă întreb ce drakku e în mintea ăstora de-au construit medine și kasbahuri, că sigur trebuie să existe o noimă în toată zăpăceala asta, doar că mie îmi scapă. Sau poate au stat prea mult în soare...
Înnoptăm într-un bivouac prin care-și plimbă falnic coada jumulită... un păun. Așa-numitul "cort" e o încăpere joasă cu ziduri de chirpici acoperite cu niște pături, dar e tot ce ne trebuie. În fața colibei - un covor pe pământul bătătorit, o masă joasă, niște perne. Un ceai dulce și intens aromat, un platou cu fructe, o poveste la ceas de seară cu un prieten, sub un palmier printre frunzele căruia se ascunde o stea. Tot ce ne trebuie...
0 comments: