Ziua 7. 2359Km. 43 ore pe motor.
Noaptea
trecută am stat la Lyon, unde am ajuns târziu, obosiți după aglomerația
turistică de pe malul lacului Leman. Umblând noi pe străzile orașului
în căutarea statuii a unui mort celebru - am învățat că fiecare
localitate are așa ceva și că la umbra ăstor statui se găsește nesmintit
bere - dăm peste un bătrân cu barbă albă care părea că moțăie în
toropeala serii. Scot aparatul cu gândul să-i fur sufletul, încep să
învârt la butoane și mă trezesc cu un pantof aruncat înspre mine: "ce mă
pozezi, mă, ce mă pozezi?!?" Îi răspund în românește, zâmbește și se
duce înapoi: "aaa, pâi dacă și tu ești român atunci pozează-mă!". Și
l-am pozat! Privilegiile pribegilor...
Day 7. 2359Km. 43 hours riding.We spent last night in Lyon, which we reached late, tired after facing the tourist crowd on Lake Leman. So, we’re walking down the streets looking for the statue of some dead celebrity – we learned that each city has something like this, and furthermore that’s where you’re most likely to find beer; and we run into an old man with a white beard who seemed to doze off in the evening drowsiness. I grab the camera intent on stealing away his soul, start pushing buttons and I see a shoe thrown at me. “Why are you taking my picture, why?” I answer in Romanian, he smiles and sits back down “Well, if you’re Romanian too, go ahead and take my picture!” And I did. A wanderer’s privilege!
Privilegiile pribegilor sunt mai multe.
Oricine a utilizat vreodată un navigator GPS știe că, în privința
alegerii rutei, există în principal două opțiuni: drumul cel mai rapid
și drumul cel mai scurt. Opțiunea rapidă te menține pe drumurile
principale dintre orașe, largi, bine asfaltate și în general bine
populate cu alți participanți la trafic. Dacă scopul este destinația,
drumul cel mai rapid este opținea potrivită. Cum însă scopul nostru nu
este destinația, în Franța am optat pentru drumul cel mai scurt. Trecând
peste faptul că drumul cel mai scurt este și cel mai puțin rapid, îți
oferă privilegiul de a da peste tot felul de frumuseți neașteptate: un
sat-castel în vârful unui deal, o oază de verdeață ascunsă în spatele
unei vechi băi romane, o casă năpădită de verdeață veghiind misterios în
mijlocul satului, drumul șerpuind pe malul unui râu... nici nu mai
știu câte multe altele.
The wanderers’ privileges are many. If any of you have ever used a GPS you know that there are two options to choose from: the fastest route and the shortest route. The fastest route sends you on the main roads between cities, large, with good asphalt, and generally with plenty of traffic. If the goal of your journey is the destination in itself, the fastest route is the right choice. However our goal is not the destination, so while in France we choose the shortest route. Leaving aside the fact that the shortest route is also the slowest, you have the privilege of finding all kinds of unexpected beauties: a village-castle on the top of a hill, a green oasis hidden behind an old Roman bath, a house covered in vegetation keeping mysterious vigil in the middle of the village, the road twisting and turning by some river… and so many more
Partea cu adevărat spectaculoasă este că toate astea sunt gratis. Nu
în sensul că nu plătim bani pentru a le vedea - deși într-adevăr, fideli
crezului aturistic, facem cale întoarsă de fiecare dată când ni se cer
bani pentru a intra undeva. E gratis pentru că nu sunt planificate, n-am
investit emoțional nimic în ele, sunt o suită de bonusuri pe care le
primim fără să le fi cerut. Dacă am fi bătut atâta drum ca să vedem nu știu ce
castel sau nu știu ce sat pitoresc, până să ajungem acolo deja am fi
creat așteptări, am fi consumat mental o parte a experienței, iar
realitatea, aceeași realitate care acum ne surprinde și ne încântă, ar
fi fost mai puțin intensă decât imaginea mentală sau poate chiar dezamăgitoare. În definitiv sunt lucruri destul de banale,
dar noi ne hrănim cu ele și ne bucurăm de tot ce ni se oferă, atunci, la
momentul prezent, fără așteptări și fără dezamăgiri. Cum spuneam:
privilegiile pribegilor.
The truly spectacular thing is that all these are free. I don’t only mean that we don’t have to pay to see them – although, faithful to the atouristic creed, we turn around every time we are told we got to pay to get into some place. It’s free because they are not planned, we don’t have any emotional investment in these places, they are a series of bonuses we get without having asked for them. If we would have taken this trip to see some castle or some picturesque village, we would have reached our destination with certain expectations, we would have already consumed in our minds a part of the experience, and the reality, the same reality that now is a source of surprise and enchantment, would have been less intense than the mental imaged we’d created, maybe even disappointing. After all, these are all fairly common things, but we take energy from them and are happy with everything that offers itself to us, now, in the present moment, without expectations and without disappointment. As I was saying: the privilege of wanderers.
Trecem prin sate cu drumuri pietruite,
cu case de piatră, cu garduri de piatră. Spre deosebire de orașe, astea
nu au în centru statui cu morți celebri, ci câte-o biserică-fortăreață,
veche și neapărat de piatră. Nu stiu cum se face dar ăștia parcă au
destule, nu le mai trebuie. De când am plecat din România n-am văzut
nici o biserică în construcție, numai noi parcă ne-am creștinat
alaltăieri și avem de recuperat câteva secole...
We go through villages with stone roads, with stone houses, with stone fences. Unlike the cities, these don’t boast a dead celebrity’s statue in the center, but a church-fortress, old and necessarily made out of stone. I don’t know how, but it seems that this nation has enough churches, they don’t need any more. Since we left Romania we didn’t see any church being built, only at home it seems we had just become a Christian nation and have a few centuries of church building to catch up with.
Troncănim cu motoarele pe alei înguste.
Ne scăldăm într-un lac mărginit de un dig ca un zid de cetate, firește
de piatră. Mâncăm o baghetă franțuzească la umbra unui castan. Joie de
vivre! Cândva o să dăm sama pentru toate astea...
We vroom with our bikes on narrow alleys. We take a bath in a lake bordered by an embankment like a fortress wall, made of stone of course. We eat a French baguette in the shadow of a chestnut tree. Joie de vivre! One day we’ll pay for all of this!
0 comments: