Ziua 20. Km 6113. 111 ore pe motor.

Traversarea prin Tarifa a fost surprinzător de ușoară: îmbarcat-debarcat rapid, câteva formulare, câteva ștampile, dar vameși eficienți și amabili, nici vorbă de poveștile horror pe care le-am auzit. Mai departe însă... altă poveste. După câteva ore peste niște dealuri sterpe, dăm de nisip. Roșu, fin, numai bun să te scufunzi în el până la oglinzi. Nisip nu în peisaj, ci chiar pe șosea - de fapt printre peticele de asfalt care indică pe unde duce drumul.

Day 20. 6113 km. 111 hours ridingCrossing through Tarifa was surprisingly easy: quickly on and off the ferry, a couple of forms, a couple of stamps, but very efficient and friendly custom officials – nothing like the horror stories we had heard. Afterwards… well, that’s another story. After a few hours on some barren hills, we reach sand. Red, fine, perfect for sinking in it to the mirrors. Sand covering not only the landscape, but also the highway, actually among the patches of asphalt that mark the road.

La prima afundare în nisip - jos! Amândoi! Facem echipă cu localnicii și trecem cu bine de primele dune, împingând motoarele. Fac o poză de grup și pun aparatul la loc. Mă prind după tonul limbii din care nu înțeleg nici măcar un cuvânt că ceva nu le convine, scot din nou aparatul și le arăt ce-a ieșit. Muult mai mulțumiți acum. Vaca de mine - faci o poză și te cari, nu? Ca turiștii la monument! Ăștia aici rămân, în nisipul din care te-au scos, nu-s în plimbare ca tine și nici nu par atât de blazați încât să nu se bucure de-un nimic dintr-ăsta cum ar fi o poză cu niște bărboși ciudați. Chiar dacă pleci tu cu ea!

At the first sand immersion - down! Both of us! We team up with the locals and go over the first dunes, pushing the bikes. I take a group picture and put the camera back. Judging by the tone of the completely unknown language I catch on that they are not happy, so I take out the camera and show them the picture. They are much happier now. Stupid me, you take a picture and just leave? Like a tourist in front of a monument? They are going to stay behind, in the same sand they helped you get out of, they’re not going around sightseeing like you are and they don’t seem that jaded as not to enjoy a trifle like a picture with two weird bearded men! Even if you take it with you!

La următoarele revărsări de nisip o luăm ușor, mai mult pe picioare decât pe roți. Ne claxonează căruțele în depășire. Cam așa:

At the next sand flood we take it easy, using our feet more than the wheels. Even the passing carriages are beeping at us. Kind of like this:

Și ca să fie distracția deplină, se mai plimbă pe drumurile astea și niște cisterne care udă nisipul. Perspectiva de-a naviga printr-un amestec cleios din care localnicii fac vase de lut nu e deloc încântătoare, dar scăpăm cu bine de nisip după câteva zeci de kilometri. 

Prin orașe e mai bine, asfaltul e lustruit ca pentru curling, dar măcar este. Circulă multe motociclete pe aici, mai toate tunate, cu flăcări pe rezervor. Choppere cu coviltir.

And to make things more fun, driving on these roads you also run into some water trucks spraying the sand.  The thought of navigating through some sticky substance that the locals make pottery from is not at all appealing, but after a few tens of kilometers we are finally rid of the sand. 

Going through towns is much better, the asphalt is shiny as if for curling, but at least it exists. There are plenty of bikes around here, most of them tuned, with painted flames on their gas tanks. Choppers with hoods.

Magia Africii, reală sau imaginară, nu s-a arătat încă. Probabil suntem prea aproape de Europa...

The magic of Africa, real or imaginary, hasn’t revealed itself yet. We may still be too close to Europe.

Ziua 19. Km 5806. 103 ore pe motor.

Am pornit din Timișoara și nu ne-am oprit 17 zile. Până-n Gibraltar. O piatră mare, plină cu români - și cu maimuțe se zice, dar pe-astea nu le-am văzut, că stăteau toate în vârful pietrei și ne-au cerut uniii bani ca să ne cățărăm până acolo, iar nouă nu ni s-a părut că merită. În privința românilor însă, belșug - se pare că în orice bar ai merge poți să comanzi liniștit în română, se va găsi cineva să te înțeleagă.

Day 19.  5806 km. 103 hours riding We started from Timisoara and did not stop for 17 days. Until we reached Gibraltar. A huge rock, full of Romanians – and supposedly monkeys, but we did not see any of those because they were all perched on the top of the rock and we had to pay to climb up there too, so we didn’t think it was worth the money. Romanians, however, we saw plenty, it seems that in any pub you hit you can order in Romanian, and somebody will understand you.

Dincolo de piatra cea mare... tărâmul făgăduinței! Africa! Dar noi nu suntem încă pregătiți pentru ea, mai furăm o zi ca să ni se usuce hainele aruncate grămadă în prima mașină de spălat întâlnită de la plecare, să rezolvăm toate nimicurile amânate de-a lungul drumului, să ne întindem oasele obosite sub soarele Atlanticului. Ne gândim neserios să trimitem pe alții în locul nostru, să facă ei poze prin Africa căt noi stăm liniștiți la umbra unui palmier. De exemplu pe Lau și Aiste - nici nu par foarte deranjați de idee.

Beyond the big rock… the Promised Land! Africa! But we’re not yet ready for it, we’re stealing another day to let our clothes dry, the same clothes we had thrown in the washer for the first time since we left, and to take care of all the little things postponed along the way, and to stretch our weary bones under the Atlantic sun. We flirt with the idea of sending someone else in our place, let them take pictures in Africa while we chill in the shade of a palm tree. For instance, we could send Lau and Aiste – they seem to like the idea.

În cele din urmă, plecăm. Nu ajungem prea departe, la Tarife, unde traversarea gârlei cu bilete luate la fața locului e mai costisitoare decât pe Internet. Așa că decidem să traversăm pe Internet și ne rezervăm bilete pentru a doua zi cu gândul să rămânem peste noapte la Tarife. Găsim un camping, dăm să pornim când ne lovește epifania: ne-am lăsat corturile în Gibraltar, că din toate informațiile primite reieșea că în Maroc e ieftină cazarea și în locul unui cort încap două sticle de apă.  Cugetăm: ne trebuie cort ca să campăm? Nuuuu. Am dormi și-n boscheți, dar sunt toți plini de turiști. Avem sacii de dormit, avem și-o prelată, așa că încropim un acoperiș și ne instalăm între două tufe, într-un camping la malul mării.

We’re finally setting off. We don’t make it too far. We stop in Tarife, where it’s more expensive to cross the “stream” with tickets bought on the spot than on the Internet. So we decide to cross on the Internet and make reservations for the next day, thinking we’re going to spend the night in Tarife. We find a camping area and we’re ready to leave, when it hits us: we had left our tents in Gibraltar; based on the information we had gathered the lodging is supposedly very cheap in Morocco and we can fit two bottles of water in the place of the tent. Now we’re thinking: do we need a tent to camp? Nooooooo. We would sleep in the bushes, but these bushes are also full of tourists. We have the sleeping bags, we have a tarp, so we put together a roof and settle down between two shrubs, in a camp site on the beach.

O baie rece, sardine prăjite, geaca făcută sul pe post de pernă, somn. Dorm prost - mă mușcă tot felul de gâze, în ciuda cremei de protecție care pare să-și fi făcut efectul doar câteva ore. Pruncii vecinilor de camping își huruie trotinetele până după miezul nopții - poate era mai bine în boscheți. 

04:40: bărbosul sforăie lângă mine, baricadat în hanorac și mănușile de motor, pe post de protecții împotriva țânțarilor. Eu mă scarpin în draci. O dihanie mare și neagră traversează locul de cort alăturat - poate în căutare de suflete rătăcite pe care să le ronțăie urlând la lună. Pe noi ne iartă, probabil nu-l atrage mirosul de bezină pe care-l emană în permanență Kawasaki-ul. E ora la care deja a rămas prea puțin până va suna ceasul ca să încerci să mai dormi, așa că mai bine răspunzi la mail-urile adunate peste zi și pândești fantomele nopții. 

Dimineața aflu că dihania totemică nu doar ne-a dat târcoale, ci ne-a și vizitat: a dormit între noi!

Mâine începe!

A cold bath, fried sardines, rolled jacket under your head, sleep. I sleep very poorly –I get bitten by all kinds of bugs despite the anti bug juice which seems to work for only a few hours. The kids in the tent next to us run around on their scooters until after midnight – maybe it would have been better to camp in the bushes after all.

04:40 The bearded one is snoring next to me, barricaded in his jacked and with the bike gloves on, to protect him against mosquitoes. I keep scratching and scratching. A huge black beast is crossing the camping spot next to us– maybe it’s looking for some lost souls to chew on while howling at the moon? It does not seem to care about us, maybe it’s the gas smell coming from the Kawasaki. It’s too close to the alarm going off thus it’s too late to even try to get some sleep, so it’s better to answer the daily emails and to look out for the ghosts of the night.
In the morning I find out that the totemic beast not only hovered around us, but it also paid us a visit: it slept between us!

Tomorrow it begins!

Ulise o iubea pe Penelopa. Cel putin asa spune legenda...Cica s-ar fi dat bolnav numai ca sa nu plece la razboi si sa ramana cu ea. Dar l-au descoperit si dus a fost. Vreo douazeci de ani, cam asa.Cand s-a intors s-a luptat vitejeste pentru Penelopa si au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Penelopa il iubea si ea pe Ulise. Si l-a asteptat in tot acest timp. Cel putin asa spune legenda...Cica s-ar fi apucat sa teasa o panza (pe care noaptea o desfacea) ca sa mai traga de timp in ceea ce priveste maritisul cu unul din multii ei petitori.
Penelopa a devenit vedeta peste ani, simbol al iubirii vesnice si al sotiei credincioase. Daca nu suntem toate Penelope vom arde in focurile Gheenei!

Daca iti pleaca barbatul la razboi (in lume cu serviciul vreo 2 ani/cu motorul vreo 2 luni/cu bicicleta vreo 6 luni etc) trebuie sa treci testul Penelopei! Numai asa dovedesti ca il meriti pe Ulise al tau si ai garantia ca iubirea voastra este puternica (sau cel putin a ta, ca e lui nu este niciodata pusa sub semnul intrebarii, pentru ca nimeni nu l-a intrebat pe Ulise:" Ce ai facut tu mamica 20 de ani, ca doar nu te-ai luptat incontinuu...") si va dainui vesnic (sau cel putin pana la urmatoarea lui plecare).

Ce-o fi fost in mintea si in sufletul frumoasei Penelope? Legenda nu spune...Dar in schimb spune psihologia. A varsat lacrimi, s-a zbuciumat, s-a infuriat, s-a deprimat si apoi s-a resemnat si a inceput sa coasa. A trecut prin cele 5 faze ale despartirii: negarea, furia, negociere, depresia si acceptarea. Ea intr-un final se impacase cu soarta, credea ca Ulise e mort si urma sa se marite. Noroc ca a venit Ulise (ce mai potriveala!), ca altfel era maritata si cu prunci si adio legenda care sa ne fie noua de model in cuplu.

Cum ar fi fost daca altcineva ar fi scris legenda? Cum ar fi fost daca Penelopa s-ar fi travestit si ar fi pornit pe o nava in larg in cautarea lui Ulise? Cum ar fi fost sa fie impreuna in toti acei douazeci de ani? Sau cum ar fi fost sa il fi gasit la chiolhane si la orgii prin stepele pe unde se razboia el?
Pai ar fi fost altfel si pentru Penelopa (si Ulisele) din zilele noastre....EL nu ar mai fi plecat de-aiurea pretinzand ca EA sa treaca prin disperarea despartirii, doar ca sa ii creasca lui orgoliul de mascul cu proprietati lasate acasa, oricand la dispozitia lui candva cand se va intoarce... Iar EA nu ar mai sta sa croseteze zeci de pagini de ganduri (ca tesutul e depricated deja) si s-ar sui in masina/tren/avion si s-ar duce dupa el (dar nu, ca ii strica businessul/vacanta) s-ar duce 1000 de ani, unde vede cu ochii si unde isi poate trai viata.

Dar sa ramanem la legenda clasica si sa speram ca Ulisele zilelor noastre se va intoarce in timp util si va lupta pentru Penelopa lui si vor trai, asa cum zice legenda, fericiti pana la adanci batraneti...

Ziua 16. Km 5269. 95 ore pe motor.

Cât pe ce să decidem iremediabil câ Portugalia nu ne-a oferit nimic interesant, când, într-un sat uitat de lume, pe numele său Vila Ruiva, dăm de o mulțime adunată în jurul unui țarc mare. Da, exact: la coridă. Un taur fioros alerga cu coarnele înainte după toreadorii de duminică, care, cu vitejie nespusă mergând până la sacrificiul de sine, se avântau în țarc ca să întărâte bestia.

Day 16.  5269 km. 95 hours riding.
We’re just about to irremediably decide that Portugal had nothing interesting to offer us, when, in a forgotten village, named Vila Ruiva, we run into a crown gathered around a big corral. Yes, that’s right, it’s a corrida. A fierce bull was running around, horns first, chasing the Sunday toreadors, who, with great heroism bordering self-sacrifice, were taking the plunge into the corral to provoke the beast.

Eroic, nu? Doar că eroismul rural se înfrunta cu o bestie care era de fapt un tăuraș blajin - un fel de Bambi cu ochii umezi, care în intimitatea culcușului său de paie mirosea păpădii și asculta Iglesias-tatăl; Coarnele cele fioroase erau legate cu sfoară de cornițele lui juvenile și nimeni nu se apropia la mai puțin de doi metri de bestie.

Truly heroic, right? Except that the rural heroism was facing a beast that was actually a gentle calf – a sort of Bambi with moist eyes, who would rather smell dandelions and listen to Julio Iglesias in the intimacy of his stall. The fierce horns were tied with strings to his juvenile horns and nobody actually got closer than 2 meters to the beast.

Nu știu dacă toată isprava a fost cu finalizare, dacă în cele din urmă s-a arătat vreunul îmbrăcat în bufon care să răpună fiara, că acțiunea avea ritm de relanti și părea că are să se întindă tot restul zilei, iar noi ne-am pornit la drum. Unde-am ajuns... nici nu ne-am fi închipuit!

I don’t know if this story has an end, if finally some guy dressed as a buffoon showed up to kill the beast, because the action was almost on idle and seemed to take up the whole day, so we got going. And we would have never imagined where we would end up!

Ziua 14. Km 4904. 89 ore pe motor.

Daca esti KTM-ist, Transalpist sau orice soi de motociclist de offroad, pregateste-te sa te amuzi copios.

Pentru mine "offroad"  înseamnă altceva decât în mod normal. Înseamnă mai degrabă "off-asphalt". Pe cât de grațios se așează Bellagio la drum întins, pe șosea, pe atât de îndărătnic devine de îndată ce iese de pe asfalt. Greu, jos, cu rază de curbură mare, e dificil de manevrat în spații înguste și cu aderență redusă, cu atât mai mult pentru cineva de înălțimea mea, care abia ajunge să-l țină pe vârfurile picioarelor pe loc drept. Ținând cont de această stare de fapt, ieri... exact asta am făcut! Am ieșit cu el off-asphalt. Întâi în Spania, involuntar - ne-a trimis GPS-ul. De fapt semi-voluntar, am fi putut căuta o rută ocolitoare, dar ne-am zis că să ne încercăm puțin colții. Drum de țară, pietriș, dar drept - ne-a mers. A doua oară am căutat-o cu lumânarea, când de îndată ce-am intrat în Portugalia am dat peste un fel de canion al Rio Duero și ne-am pus în gând să campăm cât mai aproape de râu. Și aici ne-a mers, până am dat de combinația perfectă: curbă îngustă, pantă abruptă și mult nisip, când nu mi-a mai mers. Am rămas blocat, l-am scăpat de două ori și am reușit să scot fum din ambreiaj, încercând să urc de-a dreptul. Până la urmă l-am împins amândoi la deal, centimetru cu centimetru, până l-am adus pe o poziție din care am putut coborî într-un loc mai larg, unde să-l pot întoarce și să urc cu avânt. Am ieșit cu bine de data asta, dar cam pe aici e limita...

[Aici trebuia să fie un film cu pățania, dar pentru că am făcut greșeala de a-mi lua un laptop cu Windows 8.1, nu am resurse ca să-l încarc. Dacă pun watermark pe două poze care împreună ocupă 9 Mb, îmi dispar 300 Mb din memorie. Poate în Gibraltar apuc să schimb drakkului gunoiul ăsta...]

Dacă aveam și un pic de ploaie, cât să transforme nisipul în noroi, acolo am fi rămas. Până la urmă am campat  mai departe de râu, că ne-a prins întunericul și n-am mai riscat încă o manevra de-asta cu împinsul la deal. În bocheți. Și ne-am jucat puțin cu aparatul foto și lanterna...

Day 14.  4904 km. 89 hours riding.If you are a KTM-er, a Transalp-er or any other type of off-road biker, get ready for a good laugh.

For me “off-road” means something different than normally. It rather means “off-asphalt”. As gracefully as my Bellagio rides on straight roads and on the highway, it becomes equally stubborn as soon as it leaves the asphalt. It’s a heavy bike, low, with a big curvature radius, and difficult to maneuver in tight spaces and with reduced grip, even more so for someone my height, who needs to tip toe to keep it up on a straight surface. Well, taking all these into consideration, this is exactly what I did yesterday: I took it off-asphalt. First in Spain, by mistake - the GPS sent us that way. Well, it was actually semi-voluntarily; we could have looked for a detour but decided to try it anyways. Country roads, gravel, but straight - we pulled it off. The second time we asked for it. As soon as we entered Portugal we ran into a canyon on Rio Duero and we set our minds to camp as close as possible to the river. It all went OK until we found the perfect combination: tight curve, steep slope and lots of sand, when I couldn’t pull it off anymore. I got stuck, dropped the bike twice and managed to get the clutch to smoke when trying to climb straight. As a last resort we both pushed the Bellagio uphill, centimeter by centimeter, to a spot from where I was able to get down to an opening. And there I turned it around and managed to get the momentum to climb up. This time I pulled it off, but I think this was the limit.

[Here you should have been able to see a video of the happening, but I made the mistake of getting a laptop with Windows 8.1 so I don’t have enough memory to load it. If I watermark two pictures that together take 9 Mb, I actually lose 300 Mb of memory. Maybe I get to get rid of this crap in Gibraltar.]

If it had been raining enough to turn the sand into mud, we’d still be stuck there. In the end we camped farther from the river because it had gotten dark and did not want to risk another uphill pushing maneuver. In the bushes. And we had some fun with the camera and flash light…

A doua zi - spre Porto. Trei sute de kilometri și trei mii de curbe. Drum oarecum familiar - asfalt crăpat, denivelat, scurs, năpădit de tufe. După fiecare curbă te așteaptă pietriș scurs pe șosea, sau nisip, sau o turmă de oi - nici vorbă să te bucuri de drum, ca-n Austria. După o oră pe drumuri dintr-astea te dor umerii cât după o zi în Alpi. Drumuri ca la noi acum zece ani. Cum spuneam, oarecum familiar...

The following day we’re heading towards Porto. Three hundred kilometers and three thousands curves. The road feels somewhat familiar – broken asphalt, uneven, melted, and overgrown with shrubs. After each curve you run into gravel broken from the road, or sand, or a flock of sheep – you can’t enjoy the road like in Austria for instance. After an hour of riding on these roads your shoulders are hurting as much as after a whole day in the Alps. Roads like ours ten years ago. As I was saying, somewhat familiar…

Ziua 4:"Ajuns in Lenzerheide, Elvetia. Scuuumpa Elvetia"
Ziua 5:"Fermey-Voltaire, Franta. Acum ne cazam."
Ziua 7: "Campam in Avallon."
Ziua 8: "Montlucon. Ploaie in draci toata ziua. Ma stradui sa termin un post care nu vrea sa iasa din tastatura..."
Ziua 13:"Portugalia. Campat in boscheti pe langa Rio Duoro. Azi am facut offroad..."

De acasa calatoria spre Africa se simte foarte... bogat.
Mesajele laconice (tip telegrama: am ajuns punct ploua punct sunt cam obosit punct) te lasa sa iti inchipui orice. Sa faci tot felul de scenarii.
Articolele de pe blog si fotografiile mai ajuta putin ca sa iti poti face o imagine despre cum se desfasoara lucrurile.
Faptul ca ai fost si tu in multe tari din Europa iti da posibilitatea sa iti dai seama ce gust au tapasurile, cum e sa nu te intelegi cu cineva intr-o limba straina, ce placuta e oboseala dupa o zi de plimbat si admirat locuri faine.

Imaginatia ta zboara si te face sa simti si sa traiesti mai bogat, chiar daca nu esti acolo.
Si sa iti inveti lectiile, in felul tau.

Ziua 12. Km 3912. 71 ore pe motor.

In Spania sunt doua feluri de drumuri: autostrăzi și poteci. Cel puțin în Spania pe care am străbătut-o noi până acum, adică partea de nord, poalele Pirineilor și coasta Atlanticului. Am intrat prin San Sebastian - frumooos San Sebastian, de pus pe desktop. Frumos și plin - pline drumurile, pline hotelurile, pline plajele, pline până și campingurile, abia mai încap doi motocicliști. De fapt nu mai încap, pentru că am campat vreo douăzeci de kilometri mai departe, pe niște dealuri.

Day 12.  3912 km. 71 hours riding.

In Spain there are two kinds of roads: highways and trails. At least in that part of Spain we’ve been roaming through till now, which is the North, at the bottom of the Pyrenees and on the Atlantic coast. We entered Spain through San Sebastian –it’s beauuuuuutiful, San Sebastian, desktop worthy. Beautiful and crowded – crowded roads, crowded hotels, crowded beaches, even the camping grounds were crowded, there was barely enough room for two bikers. As a matter of fact there was not enough room, because we ended up camping about 20 km farther, on top of some hills.

Mai sunt ce-i drept și drumuri "normale", adică două benzi, asfalt și existență reală, nu doar în imaginația GPS-ului, dar astea nu par să ducă nicăieri, sau cel puțin nu unde vrem noi să mergem, adică spre Portugalia. Here, navigatorul GPS la care am trecut după ce Be-on-road a luat pauză, se dovedește a fi o glumă proastă: nu știe să urmeze rute cu destinații intermediare, nu-i în stare să găsească o benzinărie sau orice alt punct de interes decât dacă știi exact cum se numește, prin intersecțiile complicate rămâne în urmă și te lasă să te descurci singur în mijlocul sensului giratoriu - pe scurt, e degeaba. Te-ai gândi că cineva dintre geniile de la Nokia l-o fi testat în lumea reală înainte de a-l lansa, ei bine nu, ăsta-i complet rupt de realitate. Așa că trecem din nou pe Be-on-road, care între timp și-a revenit - o fi avut vreo neliniște metafizică cu locul din Franța în care s-a blocat. Ăstia știe toate drumurile, dar TOATE, și alea reale și alea imaginare. Și nu face diferență, după cum nu face diferență între drum european și putecă de dus capra la muls, pentru el ambele sunt la fel de bune. Și ne duce Be-off-road pe tot felul de cărărui, de zici că vrea să ne antreneze pentru Africa.

Truth be told, there are also “normal” roads, with two lanes, asphalt and a real existence, not just in the GPS’ imagination, but these roads seem to lead nowhere, or at least not where we want to go, which is Portugal. Here, the GPS navigator that we switched to after Be-on-Road froze, proves to be a bad joke: does not know how to follow routes with via points, can’t find a gas station or any other point of interest unless you know exactly its name, gets stuck in complex intersections, and leaves you to fend for yourself in the middle of a roundabout – in other words it’s useless. You would think that some of those geniuses from Nokia would have tested it in the real world before marketing it, well, nope, this app is completely out of touch with reality. So we switch back to Be-on-Road, which is working now – maybe it experienced some kind of metaphysic disquiet with the location in France where it froze.  And this app does know all the routes, absolutely all of them, the real and imaginary ones! It does not differentiate between European highway and goats trail, both of them are equally good. And Be-Off-Road takes us on all kinds of paths, as a preliminary training for Africa.

Pe potecile astea înguste, spaniolii circulă pe mijlocul drumului și nu se dau la o parte, abia mai schițează o evitare în ultima clipă ca să-și salveze oglinzile. O fi o chestie de orgoliu, naiba-i știe, că o nație care se distrează la coride trebuie să aibă din belșug dintr-ăsta, nu? Ieri, Be-off-road atinge apogeul: după ce ne învârtim jumătate de zi prin Santander, căutând plăcuțe de fână pentru Kavasaki-ul bărbosului, pornim în sfârșit spre Barcelos, unde cică-i un mare târg în aer liber. După ce mergem câteva zeci de kilometri alternând porțiuni de drum cu două benzi cu poteci peste dealuri și drumuri blocate, mă oprește Adi: "bă, noi am mai trecut pe-aici". Stăm, cugetăm: o fi din cauza drumurilor pe care le-am marcat pe GPS ca blocate, ne ocolește ca să ne scoată altundeva.

On these narrow paths, the Spanish people drive in the middle of the road and don’t get out of the way, they barely seem to pretend to avoid you in the last minute to save their mirrors. Maybe it’s a matter of ego, who knows, a nation that enjoys corridas must have plenty of this, don’t you think? Yesterday, Be-Off-Road was at its best: after we drive around for half a day in Santander, looking for brake pads for the bearded one’s Kavasaki, we finally set off for Barcelos, where supposedly there’s a big fair. After driving for some tens of kilometers, switching from two lane roads to trails over hills and blocked roads, Adi stops: “Man, we’ve been here before”. We sit and think: maybe it’s because of the roads we had marked as blocked, so the GPS is taking us the long way.

Mai mergem zece minute, recunosc și eu o cărare abruptă pe care am mai trecut cu ceva timp în urmă. Ne uităm iar pe hartă: suntem la 16 Km de Santander, locul din care am plecat cu două ore mai devreme. Până la urmă ieșim din labirint pe... autostradă, ca să nu ne înghită vreun minotaur scăpat de la coridă. Mergem jumătate de oră pe autostradă și când ne credem scăpați de bucla în care ne-am învârtit până acum, ieșim în pustie. De-adevăratelea. Drumuri bătute doar de stihii, cătune cu două-trei case, rar vedem câte-o mașină, parcă totul e părăsit. Se lasă întunericul și, ca să fie totul perfect, încep să cadă și câțiva stropi de ploaie.

We ride ten more minutes, then I recognize a steep path that we rode on a little while back. We check the map again: we are 16 km away from Santander, the place we left two hours ago. Finally, we get out of the labyrinth and get on the highway, to avoid being swallowed by some minotaur escaped from the corrida. We ride about half an hour on the highway and we’re thinking we’re out of the roundabout we’ve been trapped into, when we get back into the nothingness. For real. These are trails traveled by winds only, settlements with 2-3 houses, once in a blue moon a car, it looks like it’s a deserted place. It gets dark, and to make everything perfect, we feel the first drops of rain. 

Găsim un hotel exact în Salinas de Pisuerga, ne cazăm. Ricardo ne dă cheia de la intrare și mergem peste drum, unde Diego ne aduce bere. Tot satul pare că s-a adunat la cârciuma asta, și deși e aproape miezul nopții, cei mai mulți toarnă în ei cafele. Când ne răpune somnul, înapoi la hotel, surpriză: cheia de la intrare nu se potrivește. Om fi greșit ușa? Dăm ocol clădirii și încercăm la altă ușă: nimic. Vine o spanioloaică care-o rupea pe englezește: "Ce vreți să faceți?" "Să dormim!" "Pâi ușa asta e de la o proprietate privată, nu de la hotel. Dă să încerc eu!" Încearcă - nimic, cheia nu vrea să intre. Caut numărul de la hotel, sun, îi dau să vorbească. Dă de Ricardo, espaniolește ceva pe-acolo și începe să râdă. Închide și împinge ușor de ușă, care se deschide fără nici o rezistență: ușa încuiată, de la care aveam noi cheie, e în spatele ușii principale, care fusese deschisă tot timpul. Cât pe ce să dormim în parc, sub geamul camerei de hotel în care nu ne împiedica nimic să ajungem. Ca-n viață!

We find a hotel in Salinas de Pisuerga, and book a room. Ricardo gives us the key to the front door and we cross the street, where Diego serves us beer. It seems like the whole village is gathered at this pub, and, although it’s almost midnight, most of them gulp down coffees. When we finally get sleepy, we head back to the hotel, and surprise: the key does not fit the entrance door. Is this the right door? We circle the building and try another door: nothing. An English speaking Spanish woman comes over: “What are you trying to do?”  “Sleep!”  “Well, this door is to a private property, not the hotel. Let me try the key.” She tries it, nothing happens, the key just does not fit. I find the hotel phone number, call, and let her talk. She gets Ricardo, talks to him in Spanish and starts laughing. She hangs up the phone and gently pushes the front door open, without any resistance. The locked door that fit the key that we had is behind the main door, which had been unlocked all this time. We were just about to sleep in the park, under the hotel’s window, with nothing preventing us from getting inside! That’s life!