Câteva luni mai târziu, cu bunăvoinţa unui prieten, materialul filmat în timpul călătoriei a luat această formă:

Ziua 47. 13094 km. 228 ore pe motor.

47 zile. 14 țări și 5 mări. 0.298 țări și 0.106 mări pe zi, ar spune inginerul. Nu ne-am abătut aproape deloc de la planul nostru inițial, acela de a nu avea nici un plan. Ne-a mers bine așa, de la o zi la alta, fără presiunea lucrurilor prestabilite, doar cu schița de traseu de la început. Ce-a ieșit chiar arată cam așa:

Cu ce-am rămas? Deocamdată doar cu golul care a început să crească de îndată ce-am trecut ultima graniță, și cu certitudinea că are să crească mai mare mâine, apoi și mai mare poimâine, și într-o bună zi are să treacă. Sevrajul. 
Aaa, da: și cu trofeele. 

Am învățat o mulțime de lucruri utile zilele astea: cum să traversezi o capitală africană fără oglindă pe dreapta; cum să cobori un munte fără frână pe spate; cum să înclini motorul până atingi asfaltul cu cizma; cum să nu înclini motorul când asfaltul lucește ca oglinda, asta dacă nu vrei să exersezi baletul pe gheață în mijlocul șoselei. Dar cel mai mult am învățat de la toate locurile pe care nu le-am văzut și de la toate lucrurile pe care nu le-am făcut: nu există moment mai potrivit decât ACUM. Când ți se perindă atâtea prin fața vizierei, la viteza de 0.298 țări / zi, resimți foarte acut cum fiecare clipă e unică și n-are să se întoarcă niciodată, cum fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci fie îl faci acum, fie foarte probabil n-ai să-l mai faci niciodată.

Și dacă tot am devenit atât de înțelept, am să emit și un sfat. Pentru mine, pentru când o să uit:

get

the

fuck

out

of

your

comfort

zone

!!!

= the end =

Ziua 45. 12390 Km. 219 ore pe motor.

Port cu mine prea multe gadget-uri, care, culmea, fac prea puține lucruri. Având la dispoziție 219 ore de gândire, am hotărât ce gadget vreau de ziua mea. E simplu: un fel de navigator GPS care:

• Să nu-și diminueze luminozitatea când se încălzește în plin soare, adică se vadă la fel de bine și-n Alpi și-n Sahara
• Să-mi arate cu maximum de precizie cum se curbează drumul din fața mea, ca să știu când mă pot arunca în curbă și când trebuie s-o las mai ușor
• Să-mi spună cum e vremea pe traseul ales, și eventual să-mi calculeze rute care evită ploaia
• Să-mi planifice opririle la benzinărie în funcție de autonomia motorului
• Să-mi spună calitatea, atractivitatea și nivelul de dificultate al drumului, ca să pot alege ruta în cunoștiință de cauză. Pe bază de feedback de la motocicliștii care au mai trecut pe-acolo, că din mașină se vede cu totul altfel...
• Să-mi arate în vecinătate unde-s alți motocicliști, în caz că am chef de socializare cu bikeri. Și să nu mă arate la nimeni dacă n-am chef...
• Să aibă cameră video pe un braț flexibil, pe care s-o poziționez cum vreau și s-o pot controla din mers fără să butonez orbește pe cască.
• Să știe să citească hard disk-uri și carduri de tot felul, ca să pot transfera și stoca fără să am nevoie de laptop pentru asta.
• Să aibă un milion de USB-uri care dau câte zece amperi fiecare, ca să pot încărca telefonul, camera foto și orice altceva îmi trebuie. Deodată!
• Să-mi arate mesajele și apelurile primite, când mă opresc. Și doar când mă opresc, nu în mers.
• Să aibă niște butoane la îndemână, în așa fel încât să-l pot controla din mers fără să trebuiască să ridic mâna de pe ghidon.
• Să fie în același timp și alarmă cu urmărire GPS, controlată din telefon. Ultimul lucru pe care-l vreau e să mai car și-o telecomandă cu mine...
• Să integreze funcție de interfon, ca să pot conversa prin Bluetooth cu pasagerul sau cu bărbosul din vecinătate.
• Să sune singur la ugențe dacă detectează impact sau cădere, în caz că pățesc ceva și nu sunt în stare să anulez manual alarma. 

Atât! Dacă știe careva unde găsesc toate astea într-un singur gadget, spuneți repede, până nu mă apuc să-l fac eu. Nu de alta, dar mă apuc! Nu știu cum o să se numească, dar cu siguranță va fi cel mai tare gadget pentru motocicliști, ever! Bestmotorcyclegadget!

Ziua 40. Km 11226. 199 ore pe motor.

Poza de mai sus n-are nici o treabă cu titlul sau cu conținutul, dar cine poate rezista unei rochițe roșii îngenuncheate grațios, concentrata asupra unor trebi importante? Adică are: e o turistă care fotografiază un monument într-o postură de excepție. Postura, nu monumentul. Și de excepție pentru că regula e ca turiștii să se fotografieze pe ei înșiși, cu monumentul pe fundal. Selfie cu monumentul!!! 

Următoarea revoluție în smartfonologie va fi app-ul care să adauge monumentul de pe fundal la alegere, ca să nu mai trebuiască să bată bieții oameni atâtea drumuri ca să-și poată impresiona prietenii necunoscuți de pe Facebook. 

După feeria turistică de la Alhambra ne-a cam ajuns cu monumentele, dar ale naibii se țin scai de noi. Barcelona e plină, apoi Pisa, ce să mai zic de Roma... Peste tot comerțul cu bețe de selfie e înfloritor, și ăștia nu aruncă banii de pomană: dacă-l iau, apoi îl folosesc! Intensiv, mai ales dacă-i extensiv. Bățul, zic. Vorba bărbosului: s-a dus drakku și ultima fărâmă de comunicare directă, înainte mai dădeai un bună ziua, fă și mie o poză, mulțumesc, de-acu gata: tehnologia bâtei de selfie ne face atât de auto-suficienți încât nu mai avem nevoie de ăilalți decât ca să ne hrănească orgoliul cu like-uri. Dați bă like-uri! N-auziți? C-am fost în Gaudia și-am văzut Sagrada Familia, și Turnul din Pisa și multe alte pietre. Pentru voi am făcut-o, ce mama naibii, like! Și-am pozat și pisici! Și rochițe roșii!

Stând mai mult prin hosteluri, am învățat engleza turistică. N-are multe cuvinte, în schimb e plină de interjecții: ooo, uaaah, ghh, îhî, mmm. Răspundem și noi ardelenește: nooo. Piesa de rezistență e "and it was like..." și urmează firește o interjecție: and I got out of the station and it was like... uaaah. Și cam asta-i toată conversația cu turiștii de hostel: am văzut.. oaaah... merem să vedem... hihihi... merem să bem. Mereți, că noi avem de bătut drumuri. Monumentul fie cu voi! Să nu-ți uiți bâta!

Ce-i drept noi am și supralicitat: multe locuri, multe hosteluri, multe monumente, aceleași bețe de selfie, prea puțin timp. Mie unul imi vine greu să relaționez cu pietre, mă uit la ele and it's like: now what? Oamenii care le-au adunat nu mai sunt, uneori le mai aflu povestea și lucrurile capătă sens. Oamenii care sunt sunt departe, e greu sa scapi de stigmatul "turist" și să-i vezi îndeaproape, iar noi suntem mereu pe fugă, ne-ar fi trebuit măcar un an. Oamenii care trec poartă bâte, se hlizesc degeaba și abuzează de interjecții, de-ăstia nu-mi trebuie.

 

Nooo... Like!

Ziua 32. Km 8381. 151 ore pe motor.

Pe vremea când maurii au năvălit din Africa să civilizeze Europa, deja trecuseră prin biblioteca din Alexandria unde, ca buni creștini ce erau, s-au pus pe distrus complet și temeinic. Aaaa, nu, că nu erau creștini: nu s-au pus pe distrus ci s-au pus pe tradus, asimilat și aplicat. Complet și temeinic. Când s-au simțit suficient de stăpâni pe Andaluzia încât să-și facă palate la fața locului, deja știau teorema lui Pitagora ca pe tabla înmulțirii. Și o aplicau în moduri surprinzătoare.

De fapt eu încerc să vă povestesc despre Alhambra - ce rezonanță misterioasă are numele ăsta. Un complex de palate și grădini construit de mauri în Granada, pe vremea când stăpâneau aproape toată Spania și Portugalia. Mă rog, printre ele e și-un palat construit de-un Carlos-creștinul ceva mai târziu, dar ăla e total diferit de restul și la drept vorbind nu prea contează. Islamicii n-au voie să-și decoreze edificiile cu figuri - ăștia chiar o aplică pe-aia cu "să nu-ți faci chip cioplit". În consecință nu și-au umplut palatele cu statui de sfinți și înaintași iluștri, ci cu modele geometrice. Complet și temeinic. Da' pe bune: temeinic de tot, aproape că nu scapă un colțișor care să nu fie acoperit de un labirint de forme abstracte sculptate cu migală în piatră sau lemn, sau cu un mozaic colorat și complicat.

Ce treabă are asta cu Pitagora? Pâi are, așa ne spun matematicienii din zilele noastre care încearcă să explice de ce toată nebunia asta aparent haotică este totuși atât de plăcută ochiului. Mai exact are treabă cu proporțiile, cam așa: dacă iei un pătrat cu latura 1 (orice 1), diagonala lui, ne spune Pitagora, va fi radical din 2. Dacă folosești diagonala asta ca latura lungă a unui dreptungi cu latura scurtă tot 1, diagonala noului dreptunghi va fi radical din 3. Dacă o iei pe asta drept latura lungă a unui nou dreptunghi, iese radical din 4. Și tot așa. Seria asta, radical din 2, 3, 4, 5..., au folosit-o obsesiv constructorii Alhambrei la proporțiile clădirilor, coloanelor, ferestrelor, la decorațiile pereților, peste tot pe unde s-a putut. Într-un fel, toată Alhambra e o catedrală închinată nu vreunei zeități arbitrare, ci înțelegerii raționale și emoționale de care este totuși capabil omul. Niște păgâni simpatici...

Acu' toată chestia asta cu vizitatul Alhambrei e mai frumoasă în povestire sau în amintire decât în trăire. Ca să ajungem să luăm bilete a trebuit să ne punem la coadă cu o oră înainte de deschidere - online biletele sunt rezervate cu câteva luni în avans. Intrarea în palatul lui Nasrid se face la ora fixă înscrisă pe bilet, și bineînțeles cu jumătate de oră de stat la coadă. Parcarea, o cafea și o brioșă costă mai mult decât biletul de intrare. Tot locul e înțesat de turiști cu bețe de selfie, paznici, grădinari, gunoieri, constructori. E greu să scapi de sentimentul că răscolești un schelet - toate palatele și grădinile astea aveau cândva sens pentru cei care le-au construit și folosit, dar acum sunt moarte, niște ziduri frumos decorate și eficient exploatate. Un mort frumos...

Ziua 26. 7219 Km. 132 ore pe motor și 2 pe dromader.

Pe măsură ce înaintăm spre est, devine din ce în ce mai clar că ne  îndreptăm către un alt fel de lume. Peisajul se schimbă din roșu în galben, munții devin câmpuri pustiite de soare, prezența omului e din ce în ce mai puțin vizibilă - dacă n-ar fi șoseaua și câte-o adunătură de case joase  la câteva zeci de kilometri distanță ai crede că ești la capătul lumii. Chiar și așa, ultimele urme precare de civilizație resimt prezența din ce în ce mai apropiată a deșertului.

Capătul lumii începe la Merzouga. De acolo începe o altă lume, dunele Saharei în care noi, europeni călare pe motoare de șosea, nu avem ce căuta fără călăuze. Ne cazăm la marginea deșertului, în depărtare se aud motoare turate - gazda ne lămurește că mulți concurenți la celebrul tur Paris-Dakar vin aici să se antreneze. 

Ajungem până la marginea dunelor, însă atât; mai departe, fără un motor de enduro cu cauciucuri adecvate, n-ai ce căuta. Bineînțeles că nu putem să ne abținem de la a ne scălda roțile în nisipul Saharei, înaintând fie și jumătate de metru dincolo de șosea. Adi se avântă cu ambele roți într-un capăt de dună și se dă jos de pe motor, vedeți cricul? E ridicat, motorul stă singur înfipt în nisip; asta până la prima pală de vânt, când se scaldă cu totul în dună. Într-un minut urmele roților se șterg complet.

Șoseaua duce până la Taouz, un sat cu doar câteva case, unde se transformă într-o potecă prăfuită. Capătul drumului - de aici nu mai putem merge decât înapoi. Localnicii ne spun că am nimerit într-o perioadă bună, nu e chiar așa cald ca de obicei. Căscăm ochii la termometru: pâi cum o fi de obicei?!?

A doua zi, schimbăm motoarele în patru timpi cu altele, în patru picioare. Mergem cu dromaderii în deșert, călăuziți de localnici berberi. Contrar impresiei mele inițiale, berberii nu sunt cu totul asimilați de lumea arabă: au limba lor, a doua limbă oficială în Maroc, poartă jilaba tradițională albastră și trăiesc la marginea deșertului din care au ieșit abia o generație mai devreme. Albastrul închis pare o alegere destul de nepotrivită pentru soarele deșertului, dar au o explicație: marea e albastră pentru că reflectă cel mai mult albastrul, deci culoarea asta trebuie să reflecte cel mai bine și căldura soarelui. Nu sunt convins că din punct de vedere fizic e corect, însă e o explicație inteligentă. Și frumoasă. În arabă același cuvânt desemnează și "berber" și "barbar", dar cu siguranță cele două nu sunt sinonime.

Înoptăm printre dune, într-o tabără de corturi. Berberii se plimbă prin deșert ca la ei acasă - de fapt la ei acasă și sunt, chiar dacă au renunțat de curând la viața nomadă. Cunosc dunele după nume, vântul deșertului care pe noi ne obligă să stăm mai mult cu ochii închiși pare să nu-i afecteze, nu știu în ce zi a săptămânii sau a lunii ne aflăm și ne explică senini că n-au idee ce o să facă mâine - iau viața de la o zi la alta. Pentru un european atitudinea asta pare de neînțeles ca mod permanent de viață (chiar dacă temporar o experimentăm și noi în această călătorie), însă printre dune are mai mult sens. Când fiecare nouă zi e o izbândă pentru care trebuie să lupți cu stihiile atât de evident dezlănțuite, fiecare nouă zi e o răsplată suficientă.

Berberii ne plimbă, ne cântă, povestesc, glumesc, sunt deschiși și prietenoși. E însă limpede că între noi și ei e o prăpastie pe care nici măcar nu are rost să încerce s-o disimuleze, ei sunt oamenii deșertului iar noi suntem turiștii veniți să-și hrănească nevoia de aventură, care postează selfie-uri pe Facebook și nu peste mult timp se vor întoarce la lumea reală, la certitudinea birourilor și calculatoarele lor, să-și continue existența ocupată și importantă care berberilor le e complet străină.

Ziua 24. 6713 Km. 122 ore pe motor.

Africa pare că începe la Marrakech, sau cel puțin acolo se termină Europa. De-acolo înspre sud și est, totul devine roșu: pământul, casele, munții, albiile secate ale râurilor - și de-astea sunt din belșug, trecem multe poduri peste râuri fantomă. 

Marrakech-ului îi stă bine în roșu, asortat cu verdele palmierilor e chiar cochet. E mai aerisit decât Casablanca, străzile sunt incredibil de curate și nu mai are aerul de mahala al coastei Altanticului.

Ne cazăm într-un Riad, în mijlocul labirintului medinei pe care iar facem imprudența de a o asalta motorizați. Partea distractivă e că locul nostru de înoptat se află într-o fundătură - întorsul motoarelor pe o străduță de doi metri lățime, înconjurați de localnici cu figuri dubioase care fumează "țigări marocane", e cireașa de pe tort. 

Dar nimic nu e ceea ce pare aici: marocanii, deși par gata să te tranșeze pentru micul dejun, sunt chiar prietenoși; riad-ul pare de afară o magherniță sinistră, dar după ușa strâmtă găsești o curte interioară spațioasă și bogat ornamentată; mărfurile din bazar, pe care ți le oferă cu insistență deținătorii tarabelor, le poți cumpăra la o zecime din prețul cerut dacă spui "nu" suficient de răspicat. 

Interesantă abordarea neguțătorilor de aici. În trei pași:

1. Fă-l să se simtă special: îți urează, îți povestesc, îți arată, cântă, dansează, te îmbracă, te periază de nu mai știi cum să-ți vezi de drum, orice pentru a te atrage în conversație

2. Convinge-l că vrea: toate mărfurile sunt speciale, autentic berbere, unice, "not for tourists" (thaaa!!!), "good price". Nici o vorbă despre preț până nu e el convins că ți-a inoculat ideea că ce-ar fi să iau prostia asta cu care n-am ce face, dacă tot e așa de specială și de ieftnă.

3. Stoarce tot ce poți. Prețul de început e exorbitant și ăștia negociază până la epuizare. Cer câte 50 de euro pe orice nimic, obișnuit cu negocierea "soft" europeană te gândești că dacă ai noroc l-ai putea lua la 20. Oferi 2 - dezastru, se strâmbă a dezgust, pâi asta nu-i nimic pentru mine, să vezi ce greu e să obții, dă-mi măcar 49. După jumătate de oră de tragedii cu întors spatele, nu mai vorbesc cu tine, hai că-mi place de tine, îl cumperi cu 5. Probabil face nu face nici doi și oricum nu-ți trebuia, dar nu poți rata experiența. Acum să te văd cum treci granița cu asta:

(Nu vă gândiți la prostii, e ceai, că au ăștia un ceai extraordinar pe-aici. Chiar e!)

După nebunia din Marrakech, trecem prin munții Atlas spre Ouarzazate. Peisajul e și mai pregnant roșu, prăfos, nu crește nimic prin bolovănișul ăsta, doar cactuși și scaieți, marcați de câte-o aglomerare de case adunate haotic pe coasta unui deal. 

La Ouarzazate vizitam un kasbah - o construcție pe câteva etaje, fără ferestre la nivelul de jos, care de afară arată a fortificație iar în interior e un mușuroi cu un milion de camere joase și înguste și pasaje care nu duc nicăieri. Impresia e că ăștia după ce fac plafonul bagă o țigară marocană și se apucă să arunce niște ziduri despărțitoare complet la întâmplare, sau poate la derută. După ce termină, mai fac un plafon și o iau de la început. Altfel nimic în acest kasbah, doar un labirint de încăperi goale. Nu pot să nu mă întreb ce drakku e în mintea ăstora de-au construit medine și kasbahuri, că sigur trebuie să existe o noimă în toată zăpăceala asta, doar că mie îmi scapă. Sau poate au stat prea mult în soare...

Înnoptăm într-un bivouac prin care-și plimbă falnic coada jumulită... un păun. Așa-numitul "cort" e o încăpere joasă cu ziduri de chirpici acoperite cu niște pături, dar e tot ce ne trebuie. În fața colibei - un covor pe pământul bătătorit, o masă joasă, niște perne. Un ceai dulce și intens aromat, un platou cu fructe, o poveste la ceas de seară cu un prieten, sub un palmier printre frunzele căruia se ascunde o stea. Tot ce ne trebuie...